Puterea muncitorilor: privatizarea sistemului de asigurari sociale in Chile
José Piñera Stafie bintuie lumea. Este stafia sistemului falimentar al pensiilor de stat. Sistemul pensiilor de stat, care a detinut suprematia pe aproape toata durata acestui secol, are un defect fundamental, nascut dintr-o conceptie falsa despre comportamentul uman: el distruge, la nivelul individului, legatura esentiala dintre efort si recompensa—cu alte cuvinte, dintre raspunderile si drepturile individuale. Intotdeauna cind acest lucru se intimpla pe scara larga si pentru o perioada lunga de timp, rezultatul este dezastrul. Doi factori exogeni agraveaza rezultatele acestui defect: (1) tendinta demografica globala catre rate descrescatoare ale fertilitatii si (2) avansul medicinei, care prelungeste durata de viata. Ca rezultat, din ce in ce mai putini muncitori sprijina din ce in cei mai multi pensionari. Din moment ce cresterea atit a virstei de pensionare cit si a impozitului pe salarii are o limita, mai devreme sau mai tirziu, sistemul trebuie sa reduca beneficiile promise, indiciu al falimentului sau. Fie ca aceasta reducere de beneficii se face prin inflatie, ca in majoritatea tarilor in curs de dezvoltare, fie prin legislatie, rezultatul este acelasi pentru muncitorul pensionat: nelinistea la batrinete creata, paradoxal, de nesiguranta sistemului de "asigurari sociale". In 1980, guvernul Chilian a decis sa ia taurul de coarne. Sistemul de pensii de stat a fost inlocuit cu o invoatie revolutionara: un sistem national privat de Conturi de Economii pentru Pensii (CEP). Dupa 15 ani de functionare, rezultatele vorbesc de la sine. Pensiile, in noul sistem privat, sint deja cu 50%-100% mai mari—dupa caz, daca sint pensii de batrinete, de handicap sau de urmas—decit erau in sistemul de stat. In 1995, resursele administrate de fondurile de pensii private se ridicau la 25 de miliarde de dolari, sau aproximativ 40% din PNB. Imbunatatind atit functionarea pietei de capital cit si a celei a fortei de munca, privatizarea pensiilor a fost una dintre reformele cheie care au impins rata de crestere a economiei de la istoricul 3% pe an la 6,5% pe an in medie in ultimii 12 ani. Este, de asemenea, o certitudine ca rata de economisire a chilienilor a crescut la 27% din PNB in timp ce rata somajului a scazut la 5%, de cind reforma pensiilor a inceput. Mai important inca, pensiile au incetat sa fie o problema a guvernului, depolitizind un sector urias al economiei si dind indivizilor mai mult control asupra propriilor vieti. Defectul structural a fost eliminat si viitorul pensiilor depinde de comportamentul indizilor si de evolutia pietei. Succesul sistemului privat de pensii chilian a determinat trei alte tari din America de Sud sa-i urmeze exemplul. De curind, Argentina (1994), Peru (1993) si Columbia (1994) au intreprins reforme similare. In cele patru tari sud americane, circa 11 milioane de muncitori au CEP-uri. Experienta chiliana poate fi instructiva pentru toate tarile lumii. Chiar si Statele Unite incep sa dezbata serios privatizarea schemei de pensionare, veche de 60 de ani. Trebuie spus ca sistemul de asigurari sociale al Statelor Unite este cel mai mare program guvernamental din lume, cheltuind mai mult de 350 de miliarde de dolari pe an (mai mult decit bugetul de aparare al Statelor Unite din timpul razboiului rece). Ca un indiciu al puterii ideilor, chiar si oficiali ai Republicii Populare Chineze au venit in Chile sa studieze sistemul pensiilor private. Unul dintre rezultate este aceasta disputa deosebit de interesanta, dezvaluita recent de revista The Economist: De obicei, este mai multa acreala decit comedie in disputa pe termen lung intre Marea Britanie si China legata de viitorul Hong Kong-ului. Si totusi, un zimbet trebuie sa fi trecut pe fata lui Chris Patten, guvernatorul Hong Kong-ului, atunci cind China i-a dezavuat planul de a introduce un sistem de pensii de stat in colonie. Zhou Nan, principalul reprezentant al Chinei in Hong Kong, a declarat ca dl. Patten, un conservator britanic, incearca sa introduca idei "costisitoare, euro-socialiste" in Hong Kong [11 februarie 1995]. Este posibil ca, inaintea intrarii in noul mileniu, mai multe tari, intre care toate tarile din cele doua Americi, sa isi fi privatizat sistemele de pensii. Aceasta va insemna o redistribuire masiva a puterii de la stat catre indivizi, favorizind libertatea personala, promovind dezvoltarea economica mai rapida si usurind povara saraciei, in special la batrinete. Sistemul chilian, CEP In sistemul chilian de CEP-uri, ceea ce determina nivelul pensiei unui muncitor este suma de bani pe care o acumuleaza in timpul anilor de activitate. Nici muncitorul nici patronul nu platesc impozit de asigurari sociale statului. Si nici de la stat nu primeste muncitorul pensie. In schimb, pe toata perioada de activitate, 10% din salariul sau este depus automat de catre patron in CEP-ul sau individual. Acest procentaj se aplica numai primelor 22 de mii de dolari de venit anual. Ca atare, pe masura ce salariile cresc, partea de "economii obligatorii" a sistemului de pensii scade. Muncitorul poate contribui cu inca 10% din salariu in fiecare luna, si acestea deductibile din venitul impozabil, in chip de economii voluntare. In general, muncitorul contribuie cu mai mult de 10% din salariu daca vrea sa iasa la pensie mai devreme sau vrea sa obtina o pensie mai mare. Muncitorul alege unul dintre administratorii privati ai fondurilor de pensii ("Adminstradoras de Fondos de Pensiones", AFP) pentru managementul CEP-ului sau. Aceste companii au obiect de activitate unic si sint subiectul reglementarilor legale instituite cu scopul de a garanta un portofoliu diversificat, cu risc scazut, si cu scopul de a preveni frauda. O entitate guvernamentala separata, o "Superintendenta AFP" foarte tehnica, are rol de supraveghere. Desigur, intrarea pe piata a AFP-urilor este libera. Fiecare AFP opereaza echivalentul unui fond mutual care investeste in actiuni si obligatiuni. Deciziile de investire sint luate de AFP-uri. Reglementarile guvernamentale fixeaza numai limitele maxime procentuale atit pentru fiecare instrument cit si pentru portofoliul global si spiritul reformei este ca aceste reglementari sa fie reduse constant cu trecerea timpului si pe masura ce AFP-urile cistiga experienta. Nu exista nici cerinta legala de a investi in obligatiuni de trezorerie. Din punct de vedere legal, AFP-ul si fondul pe care il administreaza sint doua entitati distincte. Astfel, daca un AFP da faliment, activele fondului mutual—adica investitiile muncitorilor—nu sint afectate. Muncitorii sint liberi de a trece de la un AFP la altul. Din acest motiv, exista concurenta intre companii pentru a oferi o rata de revenire a investitiilor mai mare, servicii mai bune sau comisioane mai mici. Fiecare muncitor are un carnet CEP si primeste la din trei in trei luni un extras de cont care il informeaza citi bani a acumulat si ce performanta a avut fondul mutual. Contul este in numele muncitorului, este proprietatea sa si va fi folosit la plata pensiei de batrinete (cu o clauza de mostenire). Asa cum este de asteptat, optiunile indivizilor in legatura cu batrinetea difera la fel de mult ca si celelalte optiuni. Unii oameni si-ar dori sa lucreze toata viata, altii abia asteapta sa nu mai lucreze si sa se dedea adevaratelor lor vocatii sau hobby-uri, cum ar fi scrisul sau pescuitul. Vechiul sistem de stat nu permitea satisfacerea acestor optiuni decit prin intermediul presiunilor colective: o virsta timpurie de pensionare pentru grupurile cu putere mare de influentare politica, de exemplu. Era o schema procustiana care cerea un pret platibil prin scaderea nivelului de fericire al oamenilor. Sistemul CEP permite optiunilor individuale sa se materializeze in decizii care produc efectul dorit. La ghiseurile multor AFP-uri exista terminale care permit muncitorului sa isi calculeze valoarea asteptata a viitoarei pensii, pe baza sumei din cont si a anului in care doreste sa iasa la pensie. Alternativ, muncitorul poate specifica marimea pensiei pe care doreste sa o primeasca si intreba calculatorul cit trebuie sa depuna in fiecare luna daca doreste sa iasa la pensie la o anumita virsta. O data ce primeste raspunsul, pur si simplu cere patronului sa depuna noua cota procentuala din salariu. Desigur, poate ajusta cifrele pe parcursul timpului, in functie de cistigul real al fondului. Esentialul este ca muncitorul poate sa hotarasca asupra marimii pensiei si a virstei de pensionare in acelasi fel in care comanda un costum la croitor. Asa cum s-a spus mai sus, contributiile muncitorilor sint neimpozabile. Cistigul CEP-urilor este neimpozabil si el. O data cu iesirea la pensie, cind se retrag fonduri, se platesc impozite in functie de treapta de impozitare in vigoare in acel moment. Sistemul chilian al CEP-urilor include atit angajati din sectorul privat cit si angajati din sectorul public. Singurii exclusi sint angajatii politiei si ai armatei, al caror sistem de pensii, ca si in alte state, este inclus in sistemul de plata si de conditii de angajare. (Dupa parerea mea—dar nu si a lor, inca—si ei ar fi mai cistigati in sistemul CEP-urilor.) Toti ceilalti muncitori trebuie sa aiba un CEP. Intreprinzatorii individuali pot intra si ei in sistem, daca doresc, astfel se creeaza un stimul pentru ca muncitorii informali sa intre in economia reglementata. Muncitorul care a contribuit pe o perioada de cel putin 20 de ani dar al carui fond de pensie, la atingerea virstei de pensionare, este sub "pensia minima", asa cum este ea definita legal, primeste pensia de la stat, incepind din momentul in care contul a fost epuizat. Ceea ce trebuie subliniat este faptul ca nimeni nu este definit ca "sarac" a priori. Numai a posteriori, dupa ce perioada activa s-a incheiat si CEP-ul a fost epuizat, pensionarul sarac primeste o subventie guvernamentala. (Cei fara contributii de 20 de ani pot cere o pensie sociala, la un nivel mult mai redus.) Sistemul CEP-urilor include si asigurari pentru cazurile de moarte prematura si handicap. Fiecare AFP ofera aceste servicii clientilor prin incheierea unor asigurari colective de viata si pentru handicap cu companii de asigurari private. Aceasta acoperire este platita printr-o contributie suplimentara a muncitorului de aproximativ 2,9% din salariu, inclusiv comisionul AFP. Nivelul minim obligatoriu de depuneri, de 10%, a fost calculat in ipoteza unui cistig net mediu al fondului de pensii de 4% pe an, pe toata durata vietii active, in asa fel incit muncitorul mediu sa aiba suficienti bani in CEP pentru a finanta o pensie egala cu 70% din ultimul sau salariu. Asa-numita virsta legala de pensionare este de 65 de ani pentru barbati si 60 de ani pentru femei. Aceste virste de pensionare—traditionale in sistemul de stat—nu au fost discutate in reforma sistemului de pensii pentru ca nu sint o caracteristica structurala a noului sistem. Intelesul notiunii de "pensionare" in sistemul CEP este diferit fata de cel traditional. In primul rind, se poate munci si dupa pensionare. In acest caz, se primeste pensia pe care capitalul acumulat o face posibila si nu mai este ceruta nici o contributie la sistemul de pensii. In al doilea rind, muncitorii care au suficiente economii in cont pentru a finanta o "pensie rezonabila" (50% din media salariului ultimilor 10 ani, iar ceea ce rezulta trebuie sa fie mai mult decit "pensia minima") pot opta pentru pensionare timpurie in orice moment doresc. Astfel, pragul celor 65-60 de ani nu este o cerinta rigida a sistemului. Mai degraba, muncitorul trebuie sa contribuie cu 10% la CEP-ul sau pina ajunge la aceasta virsta, in afara cazului in care alege pensionarea timpurie, adica sa isi retraga banii sub forma unei pensii lunare, ceea ce nu este acelasi lucru cu iesirea din cadrul fortei de munca. In plus, totusi, muncitorul trebuie sa atinga acest prag ca sa fie eligibil pentru subventia guvernamentala care garanteaza un nivel minim al pensiei. Dar nu exista in nici un fel obligatia de a inceta munca, la orice virsta, asa cum nu exista nici o obligatie de a continua munca sau depunerile pentru pensie, daca ti-ai asigurat o "pensie rezonabila" asa cum a fost ea definita mai sus. La pensionare, muncitorul poate alege intre doua scheme generale de plata. In primul caz, pensionarul poate folosi capitalul din CEP-ul sau pentru a cumpara o renta de la orice companie privata de asigurari de viata. Renta garanteaza un venit constant lunar pe toata durata vietii, indexat cu inflatia (pe piata de capital chiliana exista obligatiuni indexate, in asa fel incit companiile pot investi corespunzator), plus clauza de mostenire pentru cei pe care muncitorul ii intretine. In al doilea caz, pensionarul isi poate lasa fondurile in CEP si poate face retrageri programate, in limite care se bazeaza pe asteptarile legate de durata de viata a pensionarului si a celor pe care ii intretine. In acest caz, dupa moarte, fondurile ramase intra in masa succesorala. In ambele cazuri, se poate retrage dintr-o data ceea ce este in plus fata de necesarul pentru o renta sau pentru retrageri programate care sa asigure 70% din ultimele salarii. Sistemul CEP rezolva problema structurala de care se lovesc pensiile de stat atunci cind este vorba de demografia muncii: cind populatia imbatrineste, numarul muncitorilor per pensionar descreste. In sistemul CEP, muncitorii nu platesc pentru pensionari. Astfel, in contrast cu sistemul de stat, potentialul conflictelor intre generatii si al falimentului ulterior este inlaturat. Problema cu care multe tari se confrunta—datorii fata de pensionari fara finantarea necesara—nu exista in sistemul CEP. In contrast cu sistemele de pensii private initiate de companii, care impun costuri muncitorilor care parasesc schema inainte de un numar de ani si care au uneori ca efect falimentul fondului de pensii al muncitorilor—lipsind muncitorii atit de slujba cit si de dreptul la pensie—sistemul CEP este in intregime independent de compania care il angajeaza pe muncitor. Atit timp cit CEP este legat de muncitor si nu de companie, contul este in intregime portabil. Dat fiind ca fondurile de pensii trebuie investite in valori mobiliare negociabile, CEP-ul are o valoare zilnica si este usor transferabil de la un AFP la altul. Problema imobilitatii este in intregime inlaturata. Neafectind mobilitatea fortei de munca, atit in interiorul tarii cit si international, sistemul CEP ajuta la formarea flexibilitatii pietei si nici nu subventioneaza nici nu penalizeaza imigrantii. Sistemul PSA este de asemenea mult mai eficient in promovarea unei piete flexibile a fortei de munca. De fapt, oamenii decid din ce in ce mai mult ei insisi daca sa munceasca numai citeva ore pe zi sau sa isi intrerupa viata activa—in special, femeile si tinerii. In sistemele de stat, aceste stiluri flexibile de munca pot crea problema umplerii golurilor contributiilor. Nu si in sistemul PSA, unde intreruperea temporara a contributiei nu mai este o problema. Tranzitia O problema este definirea sistemului PSA. O alta problema, in tarile care au deja un sistem de stat, este managementul tranzitiei catre sistemul PSA. Tranzitia trebuie sa tina cont de caracteristicile fiecarei tari si, desigur, de constringerile speciale puse de situatia bugetului. In Chile, am avut trei reguli de baza pentru tranzitie: Guvernul a garantat celor care primeau deja o pensie ca ea nu va fi afectata de reforma. Aceasta regula a fost importanta pentru ca autoritatea guvernamentala insarcinata cu protectia sociala urma sa nu mai primeasca contributii de la muncitorii care ieseau din vechiul sistem. In consecinta, autoritatea guvernamentala insarcinata cu protectia sociala nu ar mai fi fost capabil sa plateasca pensionarii din resurse proprii. In plus, nu ar fi fost etic fata de cei in virsta sa li se schimbe beneficiile sau asteptarile in acest moment al vietii. Pentru a da posibilitati egale tuturor celor interesati de a crea AFP-uri, legea a stabilit o perioada de sase luni in care nici un AFP nu putea incepe operatiunile (nici macar sa faca publicitate). Astfel ramura AFP-urilor este unica in aceea ca are o data precisa de conceptie (4 noiembrie 1980) si o data precisa de nastere (1 mai 1981). In Chile, ca si in majoritatea statelor lumii (dar nu si in Statele Unite) 1 Mai este Ziua Muncii. Simbolurile sint importante si aceasta data de nastere permite muncitorilor sa sarbatoreasca 1 Mai nu ca o zi a luptei de clasa ci ca ziua in care au devenit liberi sa isi aleaga sistemul de pensii si, astfel, au fost eliberati de "lanturile" sistemului de asigurari sociale de stat. Impreuna cu crearea noului sistem de AFP-uri, toate salariile brute au fost redefinite in asa fel incit sa includa cea mai mare parte a contributiei patronului la vechiul sistem de pensii. (Restul contributiei patronului s-a transformat intr-un impozit de tranzitie, pe folosirea fortei de munca, care a ajutat la finantarea tranzitiei; in momentul in care acest impozit a disparut complet, asa cum s-a stabilit in legea reformei sistemului de pensii, costul angajarii fortei de munca a scazut.) Contributia muncitorului a fost dedusa din salariul brut marit. Deoarece contributia totala era mai scazuta in noul sistem decit in cel vechi, salariile nete ale celor care au trecut la noul sistem au crescut cu aproximativ 5%. Astfel, am terminat amagirea ca atit patronul cit si muncitorul contribuie la asigurarile sociale, un factor care permite manipularea politica a respectivelor rate. Din punct de vedere economic, muncitorii poarta aproape in intregime povara impozitarii salariilor, pentru ca oferta totala a fortei de munca este extrem de inelastica. De asemenea, contributiile sint platite in ultima instanta din productivitatea marginala a muncitorului si patronii trebuie sa ia in considerare toate costurile fortei de munca—fie salarii fie contributii la asigurarile sociale—atunci cind iau decizia de a angaja si de a plati. Redenumind contributia patronului, sistemul face evident faptul ca toate contributiile sint suportate de muncitor. In acest scenariu, desigur, nivelul final al salariului este stabilit de jocul fortelor pietei. Finantarea tranzitiei este o problema tehnica delicata si fiecare tara trebuie sa o rezolve in functie de propriile circumstante. Datoria implicita a sistemului de pensii de stat din Chile a fost estimata la aproximativ 80% din PIB. (Valoarea acestei datorii fusese redusa prin reforma din 1978 a vechiului sistem, in special prin rationalizarea indexarii, prin eliminarea regimurilor speciale si prin cresterea virstei de pensionare.) Un studiu recent al Bancii Mondiale declara: "Chile demonstreaza ca o tara cu un sistem bancar cu un nivel rezonabil de concurenta, cu o piata a datoriei care functioneaza bine si cu un grad suficient de macrostabilitate poate finanta deficite de tranzitie mari fara repercusiuni importante asupra ratelor dobinzii". Chile a folosit cinci metodede finantare a costurilor fiscale pe termen scurt ale trecerii la sistemul CEP: In bialntul statului (in care fiecare guvern ar trebui sa arate activele si pasivele sale), obligatiil de plata ale pensiilor de stat au fost echilibrate intr-o anumita masura de valoarea intreprinderilor aflate in proprietatea statului si de alte tipuri de active. Astfel, privatizarea a fost nu numai o cale de a finanta tranzitia ci a avut si alte citeva beneficii in plus, cum ar fi cresterea eficientei, distribuirea proprietatii si depolitizarea economiei. CEP-urile au acumulat deja un fond de investitii de 25 de miliarde de dolari, o masa neobisnuit de mare de capital generat intern pentru o tara in curs de dezvoltare cu 14 milioane de locuitori si cu un PIB de 60 de miliarde de dolari. Acest capital investit pe termen lung nu numai ca a finantat dezvoltarea economica dar a impulsionat si dezvoltarea pietelor si institutiilor financiare eficiente. Decizia de a crea sistemul CEP-urilor intii si de a privatiza companiile mari aflate in proprietatea statului dupa aceea a rezultat intr-un "cerc virtuos". Ea a dat muncitorilor posibilitatea de a profita de cresterea enorma a productivitatii companiilor privatizate, permitindu-le, prin preturile marite ale actiunilor companiilor privatizate, care au crescut cistigul CEP-urilor, sa isi insuseasca o parte insemnata din bogatia creata de procesul de privatizare. Exista in jur de 15 AFP-uri si ele constituie un grup divers. Unele apartin grupurilor de companii de asigurari sau de banci. Altele sint in proprietatea muncitorilor sau legate de sindicate, de ramuri sau de asociatii de comert. Unele includ participarea companiilor financiare internationale, ca AIG, Aetna si Banco de Santander. Cele mai mari AFP-uri sint ele insele tranzactionate la bursa chiliana si una dintre ele a emis recent American Depository Receipts pe Wall Street (ajutata de recenta clasificare de risc "A-" a sovereign bond-urilor chiliene). Unul dintre rezultatele cheie ale noului sistem a fost acela de a creste productivitatea capitalului si, prin aceasta, rata cresterii economice. Sistemul CEP a facut piata de capital mai eficienta si i-a influentat cresterea in ultimii 15 ani. Marile resurse administrate de AFP-uri au incurajat crearea unor noi instrumente financiare, impulsionind altele deja existente dar incomplet dezvoltate. O alta contributie a reformei sistemului de pensii din Chile la functionarea corespunzatoare si transparenta a pietei de capital a fost crearea unei ramuri nationale de clasificare de risc, impreuna cu imbunatatirea managementului corporativ. (AFP-urile numesc manageri din exteriorul companiilor unde detin actiuni, inlaturind complezenta la sedintele consiliilor de administratie.) De la data de 1 mai 1981, cind sistemul a inceput sa opereze, rata de revenire reala medie a investitiilor a fost de 13% pe an (de mai mult de trei ori mai mare decit rata anticipata de 4% pe an). Desigur, cistigul anual a avut oscilatiile intrinseci pietei libere—de la -3% pina la 30% pe an in termeni reali—dar cistigul important este media pe termen lung. Pensiile in noul sistem au fost semnificativ mai mari decit in cel vechi, adminstrat de stat, care avea nevoie de un impozit de aproximativ 25% aplicat cistigurilor salariale. In conformitate cu un studiu recent al lui Sergio Baeza (1995), pensionarul mediu in sistemul CEP primeste o pensie egala cu 78% din media ultimilor zece ani de viata activa. Asa cum s-a mentionat, la pensionare, muncitorii pot retrage dintr-o data "economiile suplimentare" (peste 70% din pragul salarial). Daca si acei bani ar fi fost inclusi in calculul valorii pensiei, valoarea totala ar fi ajuns aproape de 84% din venitul din perioada activa. Cei care primesc pensii de handicap au, in medie 70% din veniturile din perioada activa. Noul sistem de pensii a avut o contributie semnificativa la reducerea saraciei, crescind cuantumul si siguranta pensiilor de virsta, de urmas si de handicap si prin efectul indirect dar foarte puternic al promovarii cresterii economice si al crearii de locuri de munca. Noul sistem a elininat si injustetea vechiului sistem. Dupa o judecata de bun simt, sistemul de pensii de stat redistribuie veniturile de la cei bogati catre cei saraci. Totusi, studiile recente au aratat ca, daca luam in considerare anumite carcateristici ale venitului muncitorilor si functionarea sistemului politic, schemele de stat redistribuie veniturile catre cei bogati—in special catre cele mai puternice grupuri de muncitori. Concluzie Nu este surprinzator ca sistemul de pensii din Chile s-a dovedit atit de popular si a ajutat la promovarea stabilitatii sociale si economice. Muncitorii apreciaza onestitatea sistemului si au obtinut prin conturile lor de pensii o parte importanta din economie. Din moment ce fondurile de pensii private detin o parte importanta din aciunile celor mai mari companii din Chile, muncitorii sint, de fapt, investitori in bogatiile tarii. Cind CEP-urile au fost inaugurate in Chile, in 1981, muncitorilor li s-a oferit sa aleaga intre noul sistem si cel vechi. Jumatate de milion de muncitori chilieni (un sfert din forta de munca) au ales noul sistem, adoptindu-l inca din prima luna de functionare—mult mai multi decit cei 50.000 de oameni prevazuti. Astazi, mai mult de 90% dintre muncitorii chilieni care au fost in vechiul sistem sint in noul sistem. in 1995, cinci milioane de chilieni aveau CEP-uri, desi nu toti munceau cu norma intreaga si deci, nu contribuiau in fiecare luna. Finalul este ca atunci cind li se ofera o alternativa, muncitorii voteaza in numar covirsitor cu banii lor pentru economia pietei libere—chiar daca se ajunge la astfel de "vaci sfinte" cum este protectia sociala. Deoarece sistemul de pensii dispare, politicienii nu vor mai decide daca pensiile vor trebui marite si in ce cantitati sau pentru ce grupuri. Astfel, pensiile nu mai sint o sursa cheie de conflict politic si demagogie electorala, asa cum au fost cindva. Venitul la pensie al unei persoane va depinde de munca sa si de succesul economiei, nu de guvern sau de presiunile facute de grupurile de interese speciale. Pentru chilieni, CEP-urile reprezinta acum drepturi de proprietate vizibile si reale—ele sint sursa primara de securitate pentru pensionare. Dupa 15 ani de operare a noului sistem, de fapt, principala avere a muncitorului chilian mediu nu este nici masina sa uzata nici mica lui casa (la care, probabil, inca plateste rate) ci capitalul din CEP. In sfirsit, sistemul pensiilor private a avut o consecinta politica si culturala foarte importanta. Majoritatea zdrobitoare a chilienilor care au decis sa treaca la noul sistem, au trecut mai repede decit au trecut Germanii din Est in Vest dupa caderea zidului Berlinului. Acei muncitori au decis liber sa abandoneze sistemul de stat desi unii din liderii sindicatelor nationale si clasa politica veche i-au sfatuit sa nu o faca. Muncitorilor le pasa foarte mult de probleme strins legate de viata lor, asa cum sint pensiile, educatia si sanatatea si iau deciziile gindindu-se la familiile lor si nu dupa moda politica. Intr-adevar, noul sistem da chilienilor o proprietate personala in economie. Un muncitor tipic chilian nu este indiferent fata de comportamenul bursei sau al ratelor dobinzii. Intuitiv, el stie ca un ministru de finante rau poate reduce valoarea drepturilor sale de pensie. Cind muncitorii simt ca sint proprietarii unei parti a tarii, nu prin sefi de partid sau printr-un Politburo, ei sint mult mai atasati de piata libera si de societatea libera. Aceasta este o povestea pe scurt a unui vis devenit realitate. Lectia ultima este ca singurele revolutii care reusesc sint cele care au incredere in indivizi si minunile pe care indivizii le pot face cind sint liberi. |
2010 © www.josepinera.org